fbpx

Acasă nu mai e la fel

De Andreea Nechifor

Satul copilăriei înseamnă “acasă”. Când mă gândesc la acel loc, mă emoționez extrem de mult, pentru ca îmi trec prin gând cele mai frumoase momente din viața mea.

Acolo am crescut până la vârsta de 7 ani și tot acolo am învățat lucrurile fundamentale care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi.

Acolo este casa mea.

De fiecare dată când mă aflu în acel colț de lume și am ocazia să merg ulița pe care m-am jucat cu verișorii și prietenii mei, îmi revine în sufet adevărata fericire și adevărata liniște.

Pe ulița copilăriei, vara, copacii sunt ca niște umbre, iarna par îmbrățișați în zăpada care, deși rece, le ține crengilor de cald, precum o plapumă.

După colț, într-o vale magică, în serile de iarnă, rămâneau urmele săniilor noastre spre care, dacă priveai înapoi către ele, răsunau de veselia și clinchetele copiilor mult după retragerea noastră către case.

Pur și simplu, iarna satul copilăriei se preface în paradis.

Apoi, revine vara când razele soarelui valorifică orice lucru mic care la prima vedere ar putea părea banal, dar  fără de care, peisajul ar fi incomplet : fluturii, pe care copiii încearcă să îi prindă, pietrele, iarba, păsările, florile…Și seara, greierii ce asigură fundalul muzical pentru râsetele și poveștile spuse între prieteni, până târziu, în noapte.

Din păcate, copil român crescut într-o altă țară, nu m-am putut bucura constant de frumusețile locului în care am copilărit. Schimbările care s-au  produs m-au făcut să regret absența mea acolo în vremurile în care tot ceea ce era legat de copilărie încă exista.

Acasă, astăzi, ulița nu mai este acoperită de colb și pietre, ci de asfaltul care vara se încinge puternic. Praful care se ridica până deasupra noastră, în timpul jocului magic, nu mai există.

Sunt, totuși, diferențe ce, cu trecerea anilor, pot fi acceptate, te poți obișnui cu ele. Dar nu poți accepta, atunci când te întorci în locul în care ai copilărit, diferența dintre casa însuflețită, cândva, de un om drag și casa în care, astăzi, nu se mai aude niciun zgomot.

Mă-ntorc cu greu, acolo, în lipsa omului care mă primea cu bucurie.

Și-am învățat din asta, poate mult prea devreme, că trebuie să valorificăm la timp orice clipă și orice loc în care ne este dat să trăim.

Emoțiile trăite într-un anumit “atunci, acolo” vor rămâne în inima noastră pentru tot restul vieții.