fbpx

Amintiri din Copilărie

De Ilona Potîngă

Precum marele scriitor Ion Creangă, “stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau în părţile noastre”. Mă gândesc că, dacă aș fi avut măcar o mică parte din talentul lui Creangă, aș fi putut scrie și eu amintirile mele din copilărie, fiind, la rândul meu, un copil destul de năzbâtios și veșnic în căutarea noilor aventuri, în care nu intram singură, ci mă străduiam să implic cât mai mulți copii din mahala.

Îmi amintesc, deseori, de locul nașterii mele; un sătuc mic, dar plin de oameni veseli și frumoși, situat la nordul Republicii Moldova. Se numește Alexandreni, de la numele primului proprietar de moșie, pe nume Alexandru.

Aș da orice să mă pot întoarce în trecut, să retrăiesc copilăria mea, să mai simt emoțiile unor clipe trăite odinioară; momente fără griji și probleme, perioadă în care era totul simplu și frumos, și-n care părinții și buneii îmi făceau toate poftele chiar dacă, uneori, cu greu reușeau să-mi mai suporte năzdrăvăniile și faptul că stăteam, ore în șir, pe malul pârâului Bogdanca, ce curgea în apropierea casei nosastre, și unde mergeam, adesea, cu prietenii la joacă ori la pescuit; sau când cutreieram, cât era ziua de lungă, tot satul de la un capăt la altul, în căutarea noilor aventuri.

Retrăiam propria-mi copilărire citindu-l pe Creangă.

De fapt, una dintre primele cărți pe care m-au obligat să o citesc la școală a fost chiar “Amintiri din copilărie” a lui Creangă.

Așa s-a născut pasiunea mea pentru lectură. Și așa am înțeles că cititul nu e chiar plictisitor, cum îmi păruse o vreme, ci, dimpotrivă, prin lectură aveam să mă inspir și să descopăr o mulțime de lucruri noi.

Prin “Amintiri din copilărie” Ion Creangă a devenit idolul meu și, astfel, m-am străduit eu să-l copiez în toate, ba chiar să-l întrec în năzbâtii. Iar după fiecare șotie, îmi plăcea să rostesc cu mândrie: « nici Creangă nu a făcut așa ceva în viața lui! »

Din punctul meu de vedere, copilăria petrecută la sat e cea mai frumoasă, permitându-ți o mulțime de lucruri pe care la oraș nu le poți face. Îmi aduc aminte, vara, când se termina școala, cum bunica ardea de nerăbdare să mă trimită la rude, în Chișinău, «ca să mai scape de dureri de inimă măcar pentru câteva zile» , zicea ea.

Dar în Chișinău nu rezistam mult. Chiar dacă plecam entuziasmată, după doar două zile în “colivia” de la etajul 5, precum în chemarea străbunilor lui Jack London, voiam să evadez din jungla de piatră pentru a ajunge în jungla mea; simțeam dorul de toloaca de pe deal și de pădurea de lângă sat în care adesea făceam plimbări, simțind mireasma sa îmbietoare și ascultând cântecul păsărilor și clinchetele copiilor din sat.

În legătură cu această perioadă, îmi aduc aminte numai momentele frumoase, peripețiile de neuitat și șotiile care, la vremea săvârșirii lor, păreau o tragedie, dar care, astăzi, îmi stârnesc zâmbetul pe buze.

Am fost un copil foarte „obraznic” și „neastâmpărat”, după spusele bătrânelor din sat. Amintindu-mi aventurile mele, îmi vine, astăzi, să le dau dreptate.

Cât despre năzdrăvăniile mele, cred că mai toate au fost cauzate de tata, căci tare și-a mai dorit ca eu să fiu băiat. Spre deosebire de sora mai mare, pe care toată familia și dascălii mi-o dădeau drept exemplu, eu eram „faimoasă” în tot județul Edineț doar prin prisma poznelor mele.

Zâmbesc atunci când îmi amintesc cum, la fel ca Fetița cu chibriturile (H.C. Andersen), îmi plăcea să mă joc cu focul  (în sensul propriu), reușind, astfel, să dau foc stogurilor de fân ale vecinului, din simpla dorință de a afla în cât timp arde fânul, și să provoc panică în toată mahalaua, până ce vecinii cu gălețile pline cu apă au reușit să stingă incendiul. Bieții mei părinți, care pe-atunci se aflau în Italia, ce spaimă au mai tras și ce rușine, după ce copilul lor era să dea foc la întreg satul!

Spre deosebire de aversiunea și indignarea întregii familii, doar tatăl meu a găsit un gram de înțelegere față de mine, așa că mi-a spus clar și răspicat, pe același ton ironic ce-l caracterizează: «Dă foc la ce vrei, numai la casa noastră să nu dai, căci am construit-o din greu!». A urmat după acest episod și o reuniune de familie pentru a decide ce era de făcut cu “copilul acesta, înainte ca, într-o bună zi, s-ajungă într-o școală de reeducare pentru minori”.

După o serie de dojeni și critici din toate părțile, lecția nu a fost deloc învățată. La doar câteva săptămâni distanță, aflându-mă în ospeție la cealaltă bunică din satul vecin, ca să nu fiu prinsă în flagrant în timp ce puneam din nou focul, am decis că cel mai sigur loc pentru a coace porumb (cu lumânarea de data asta) este „casa cea mare”, acolo unde bunica ținea toată zestrea ei, alături de perne brodate, covoare de lână, prosoape și fotografii.

Mică fiind, un alt mod pentru a mă ține sub control era „amenințarea” cu grădinița, loc ce-mi provoca frică numai gândindu-mă.

Dar într-o bună zi, pentru că nimic nu mai părea să mă stăpânească și să mă sperie, mama a decis să mă ducă la grădinița din sat. A fost o adevărată traumă! După o zi întreagă de bocete, am decis să mă răzbun cum se cuvine. Așa că, după ce am adus la limita răbdărilor educatorii și am tulburat toți copiii din grupa mică, am reușit…să evadez.

N-am fost doar un copil obraznic. Încă de mică ieșea la iveală latura mea foarte romantică.

Așa se face că mi-au rămas în suflet nopțile petrecute pe deal, departe de sat și de luminile sale, de unde admiram în tihnă cerul înstelat, așa cum nu se poate vedea nicăieri în lume, și unde cream noi constelații cărora le atribuiam figuri care mai de care. Doar că și aceste episoade se desfășurau tot în vreme ce familia mă căuta pretutindeni. Uneori, în toată disperarea provocată de dispariția mea, apelau poliția, căci nu eram de găsit, iar ei deveneau din ce în ce mai siguri că fusesem răpită.

Când nu mai rămânea nimic de distrus, nici satul, nici liniștea familiei, îmi plăcea să mă joc cu prietenii mei „de-a baba-oarba”, în beciul bunicii, unde, pe întuneric, ne ascundeam printre rafturile cu borcane distrugându-i, astfel, munca de-o vară.

În pofida tuturor isprăvilor din copilărie, am crescut mare și inofensivă pentru societate, deși, uneori, nevoia de aventuri se mai strecoară în sufletul meu.

Nu regret nimic din ce-am făcut pentru că toate peripețiile mele sunt legate de momente care pot fi trăite doar în copilărie, iar acele clipe nu se vor mai întoarce vreodată. Port toate acestea cu mine, căci amintirile mele mă ajută să nu uit niciodată de unde am pornit și cum am devenit omul de astăzi.

Viața trece, multe lucruri se schimbă și nu vor mai fi ca altădată, dar noi trebuie să rămânem veșnic copii în suflet, pentru că, dacă păstrăm copilăria mereu cu noi, nu vom îmbătrâni niciodată!