fbpx

„Ce înseamnă Vatra pentru tine?”

De Andra Andronic

„Ce înseamnă Vatra pentru tine?”

Aceasta a fost întrebarea redacției IR.

Dar eu, astăzi, nu voi vorbi despre Grupul Vatra, ci despre vatra mea.

DEX-ul definește vatra ca fiind “locul pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau unde se așază ceva; loc de baza”.

Pornind de la definiția aceasta, aș putea spune că vatra inimii mele se află în satul meu natal, căci de acolo au pornit primii pași în viață și tot acolo s-au petrecut toate „primele” mele.

M-am născut pe 11 noiembrie 1996 și am copilărit până la vârsta de 12 ani în Parava, un sătuc aproape de marginea Bacăului, situat între două dealuri mari, pe lungime, și două mai mici, pe lățime. Indiferent din care parte ai veni, ca să poți intra în acest mic sat, trebuie numaidecât să urci un deal și apoi să-l cobori.

Și-acum, când mă gândesc la Parava mea, mă cuprinde un val de nostalgie și de emoție… De fiecare dată când mă înapoiez acolo, îmi pătrunde în suflet o senzație de bunăstare și de libertate cum nici un alt loc din lume nu îmi poate da. Sunt acele emoții puternice pe care le trăiesc în fiecare an atunci când, după ce urc nerăbdătoare dealul, îl cobor și zăresc primele case. Sunt casele în care mulți ani la rând am colindat, am urat și sorcovit. Le cunosc cu de-amănuntul. Multe dintre ele au fost renovate, altele chiar demolate; s-au schimbat gardurile, s-au asfaltat drumurile și s-au ridicat vile somptuoase. Nu mai recunosc, însă, toți oamenii ce trec pe drum, căci mulți au îmbătrânit lăsând loc noii generații. Cei de vârsta mea au plecat, aproape toți, majoritatea în altă țară.

Cu toate acestea, în Parava simt, pur și simplu, că aerul și vibrațiile sunt la fel ca altădată. Totul pare identic și, totuși, altfel. La fel, dar cumva altfel.

Și chiar dacă eu sunt de părere că „acasă” înseamnă locul în care se află familia, indiferent de colțul de lume (așa sunt eu, familistă înrăită!), Parava este, totuși, locul meu.

Vă mai aduceți aminte de învățătoarea din clasele I-IV?

Ei bine, am avut mulți profesori în anii următori de școală, dar acea figură, chipul primul dascăl, a rămas întipărită în noi. Exact așa e și Parava pentru mine. A avut același rol precum învățătoarea mea: m-a crescut, m-a format, m-a găzduit și m-a protejat. E locul meu idilic. E doar un sat. Dar e al meu, iar ceea ce am trăit acolo are o valoare inestimabilă pentru mine.

Fiecare dintre noi are un loc de suflet, unul cel mai drag. Și e doar unul în întreaga lume!

În acel modest sătuc mi-am petrecut cei mai inocenți și puri ani din viață. Îmi amintesc cu drag de perioada aceea, dar și cu malinconie, atunci când realizez că sunt doar amintiri ce nu le voi mai putea trăi, că atmosfera acelui Rai este irepetabilă. Acolo, a rămas copilăria mea, cea mai frumoasă pe care aș fi putut să o trăiesc. Acolo, au rămas anii în care mama era eroina mea; când ridicam ochii spre cer și stelele erau atât de aproape; cand pe prispă ascultam concertul greierilor și ma gândeam…efectiv la nimic.

Ce frumoasă era primăvara, când văruiam tulpinile copacilor și podețul de la poartă. Eram tare bucuroasă, căci bătrânele care mă vedeau îmi cereau să merg și casele lor, iar apoi îmi dădeau „bomboane din Italia” pe care le trimiteau copii lor din străinătate.

Ce frumoasă era vara, când pe marginea șanțului culegeam florile de mușețel în cutiile de margarină.

Ce frumoasă era toamna, când era de pus porumbul în coșăr, un obicei la care participa satul; veneau, spre seară, să ne ajute și vecinele, iar zgomotele se amestecau cu glasurile și râsetele lor. Ne puneam apoi, multe luni la rând, la ceas de seară, să curățăm porumbul după ce mama ne făcea cărăruță cu “dijdiocatoarea”.

Ce frumoasă era iarna, când era un frig de crăpau pietrele, iar mama ne echipa cu 5 bluze, 3 perechi de pantaloni, șosete de lână, mănuși și căciulă și ne trimitea la săniuș. Ce bine era când ne întorceam acasă și ne lipeam picioarele de soba ce trosnea, în timp ce tăvile mamei cu mere se rumeneau în rolă. Așa îmi amintesc eu anotimpurile. Și adevărul e că durau mult, toate, când eram copil. „Hai repede că îndată-i seară!”. Câți dintre părinții voștri spuneau asta într-una? Și totuși, în ochii mei, parcă mai era o viață până se întuneca. Zilele îmi păreau interminabile, atât mie, cât și fratelui meu Sebi, cu care am petrecut toți anii despre care scriu aici. Acolo unde era el, eram și eu. Ce era el, eram și eu. Așa e când ai frați mai mari: te cară cu ei peste tot. 😊 Și nu știu dacă o făcea neapărat ca să ma protejeze, căci mie îmi place să cred că îi plăcea să se joace cu mine, să mă învețe. Era mândru de mine când pescuiam, când jucam fotbal, când făceam wrestling cot la cot. Toți băieții cred că își doresc ca surorile să ia exemplu de la ei. Cu el am toate amintirile copilăriei și de multe ori ne amuzăm reamintindu-ne isprăvile noastre. Poate nu eram la nivelul lui Creangă, dar am avut o copilărie frumoasă și plină de năzbâtii.

Mi-aduc aminte, era vară. Eram la cules de lucernă pentru iepuri și, vă dați seama, era tare plictisitor să umplem trei saci, stând cu capul în jos și bătuți de soare. Așa că ne-am separat la vreo 15 metri distanță, ne-am pus în patru labe și am început să facem un labirint prin lucerna înaltă. Vă puteți închipui că, din acea clipă, până și culesul de lucernă era mai distractiv și aveam un spor la smuls de am fi putut rupe tot hectarul. Din când în când, mai ridicam capul să vedem dacă ne apropiam unul de celălalt, fără să ne dăm seama că, de fapt, în tot entuziasmul nostru invadasem și bucata vecinului.

Pe când voiam să umplem sacii noștri, hop-țop vecinu’ cu tractorul. A coborât omul și ne-a adresat niște cuvinte „duioase” cum doar un bărbat de la țară le știe a spune. Oricum, vorba ca vorba, dar nouă de bătaie ne era frică și gândul nostru acum era cum să trecem de omul supărat. Am zbughit-o repejor pe lângă tractor și am scăpat ca prin urechile acului. Doar Sebi s-a ales cu un șut. Aveam o adrenalină de ne scăpărau picioarele. Nu vă zic ce plânsete și tremurate am tras în timp ce coboram prin pădure, în fugă. Acum râdem, dar în acel moment senzațiile erau doar de frică și supărare.

O altă amintire mă duce cu gândul tot la o perioadă cu vreme caldă. Eram într-o seară la prietenul nostru Bob și făcusem „șobolanul”. Adică, o șosetă neagră umplută cu paie și legată de capăt cu un fir de ață destul de grosută ce aduce mult cu un șobolan în toată regula. Ne amuzam copios când oamenii treceau pe drum și noi trăgeam șobolanul de ață printre scândurile de la gard. Alții tresăreau, alții îl loveau cu piciorul, alții aruncau cu pietre în bietul șobolan din paie și cârpă. Mai dădeam și peste curioșii interesați de ghiorlan și care încercau la lumina lunei să descopere ce fel de animal ciudat putea fi. Nu vă mai spun cât râdeam pe seama reacțiilor bieților oameni! Pentru mine sunt momente de neuitat și parcă, povestindu-le, retrăiesc acele palpitații.

Mergeam vara cu Bob și văcuța lui la păscut. Peisajul din livada din spatele casei lui cu iarbă scurtă, plină de meri, mi-a rămas întipărită în minte și în suflet. Știm cu toții că încă de foarte mici, în momentul în care ascultăm o poveste, ne imaginam mereu un loc cunoscut. Ei bine, vă spun sincer, în acea livadă însorită și verde au prins contur toate basmele copilăriei mele. Acolo, erau piticii și Alba ca zăpada, Prâslea și Degețica, zânele și zmeii. Acolo era paradisul. Căci da, dacă Raiul ar exista pe Pământ, pentru mine ar fi acolo unde se află pășunea aceea.

Când merg la Parava mea, mie una mi se întâmplă și acum să simt mirosuri care brusc trezesc în mintea mea amintiri. Port copilăria în suflet, îmi e un dor enorm de ea și aș da orice să mă pot întoarce în trecut, fie și numai pentru o clipă.

La margine de pădure,

Unde ceru-i plin de stele,

Am trăit emoții pure,

Și mi-e tare dor de ele.

 

Mulțumesc sătuc iubit

Pentru ce mi-ai dăruit,

Și cum tu m-ai îngrijit,

Eu în veci nu o să uit.

 

Mulțumesc ca mi-ai dat vise

Zâmbete, lacrimi și păcate;

Mușețel, must și caise

Și flori de cireși parfumate.

 

Îți mulțumesc dragă Parava,

Mi-ai arătat ce e isprava.

Mi-ai arătat ce-nseamnă dorul

Ce port pentru-ntreg poporul.

 

Îți promit, o dată-n an,

O să mă întorc la tine

Să mai fac iar un „șobolan”

Dorul ca să mi-l aline.

 

Cât despre Vatra, eu cred că este locul care mă ajută să realizez că toate valorile mele spirituale există, că Parava nu e o plăsmuire a minții mele, ci chiar se află undeva pe harta lumii acesteia. Vatra e locul în care te regăsești și unde poți să-ți alini dorul de tot ceea ce înseamnă România.

Și cred că nu întâmplător sigla Grupului Vatra, pe tricourile dansatorilor, se află chiar în zona inimii, ci pentru că, pur și simplu, acolo este Vatra: în inima ta.