fbpx

Diaspora față-n față cu realitatea: „Fie panea cât de rea, Tot mai bine’n țara mea”

Diaspora față-n față cu realitatea: „Fie panea cât de rea, Tot mai bine’n țara mea”

De Alexandru Filimon

„Fie panea cât de rea, Tot mai bine’n țara mea”, va sună cunoscute aceste cuvinte?

Sunt versurile poetului George Cretzianu, născut în urmă cu aproximativ 190 de ani, sufletul societății și al ziarului Junimea Română ce apărea în Franța în 1851 în ideea promovării unei renașteri naționale, având în centrul preocupărilor ideea de patrie.

Adevărul e că fiecare generație își propune să schimbe România, însă puțini își asumă idealul până la capăt. În aceste versuri regăsim esența spirituală din care s-a alimentat generația pașoptistă de la 1848, care a venit la putere în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al primului ministru Mihail Kogălniceanu. Istoria și generațiile actuale le datorează imense reforme în variate domenii, de la sistemul juridic la proiecte de infrastructură.

Secolulul al XIX-lea – un secol deosebit de pestriț care a antrenat energii creatoare

Secolulul al XIX-lea este un secol al unor mari transformări sociale, culturale care au condus la concentrarea energiilor creatoare în formarea tânărului stat român. Dacă analizăm acest secol putem observa radiografia acestor energii care au condus la configurarea unui tânăr stat, intitulat România, care s-a dovedit și artizanul unor reforme rapide sub oblăduirea lui Alexandru Ioan Cuza și, bineînțeles, Mihail Kogălniceanu. Din perspectiva Teoriei Generale a Dreptului, statul și dreptul sunt legate din punct de vedere istoric și valoric și legătura lor consfințeste pășirea în modernitate în civilizația juridică cum menționează cercetătorul Nicolae Popa.

Secolulul al XIX-lea este un secol deosebit de pestriț, alambicat, care a antrenat energii creatoare de tot felul puse sub slujba unor idealuri de revoluție, reformă, libertate și unitate care erau larg rășpândite în rândul elitei politice românești (de factură și orientare filofranceză) din acel secol. Dacă apelăm la tehnica mozaicării memorialistice, acest secol începe cu Kogălniceanu, conform spuselor istoricului A.P. Xenopol, și continuă cu I.C. Brătianu, conform spuselor lui Titu Maiorescu.

Sfios, cultura română începe să prindă aripi

De multe ori, în umbra (în felul în care percepem istoria la nivel formal de formare a miturilor, legendelor politice) lui Alexandru Ioan Cuza a fost marele Kogălniceanu. Discret, înrâuritor de cultură românească (de la Râm ne tragem), prim-ministru, orator de excepție, Kogălniceanu a rămas faimos în epoca pentru îndemul său transformat în dicton: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Sfios, cultura română începea să prindă airipi, aripi ce urmau să fie deschise de Maiorescu spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Adevărul istoric, în măsura în care memoriile, documentele, îi pot recrea, ne relevă puternicul exil parizian al numeroaselor personalități (printre care și C.A.Rosetti și viitorii pasopțiști) în favoarea unei revoluții în Principatele Române. Această revoluție venea la pachet cu un set de reforme ce aveau să schimbe chipul României, cu toate că vechii intelectuali precum Asachi se pronunțaseră pentru menținerea status quo de atunci.

Este important de menționat și spiritul francez care a ghidat intelectulitatea română încă de la înceutul secolului al XIX-lea, continuată și în secolul XX, așa cum remarca și diplomatul Nicolae Titulescu: „Când vorbești despre legăturile dintre Franța și România nu este cu putință să nu-ți dai seama că ele depășesc domeniul politic. Orice român poartă Franța în inima lui pentru ca românii au memoria inimii”.

Elita românească și Occidentul

Putem spune că acest cult pentru inimă a românilor a atins apogeul său în secolulul al XIX-lea, când elita a început să privească către Occident ca reper instituțional și raportare culturală. Ulterior această orientare de tip mimetic a elitei românești a stârnit criticile în interbelic unor personalități ca Eugen Lovinescu (teoria sincronismului) sau Nicolae Iorga (poporanismul) care doreau ca această orientare către Europa să se realizeze reflexiv.

Revenind la secolul XIX, și puțin mai în spate, ar fi bine să ne amintim de analiza lui G.I. Ionnescu-Gion, unul dintre studenții preferați ai lui B.P.Hașdeu și Alexandru Odobescu, care și-a dedicat viața studiului istoriei, care spunea că în perioda fanarioată boierii români erau conectați la parcursul geopolitic, anticipând mișcări, strategii, nefiind deloc decuplați de la ce se întâmplă în regiune.

Astăzi cât de cuplată și omologată e diaspora la realitățile geopolitice și în ce măsură poate diaspora să instaleze oglinzi acasă ale progresului?

La aproape 200 de ani românul încă strigă – „Fie panea cât de rea, Tot mai bine’n țara mea”.