fbpx

Fiecare are-un DOR…că-i mai greu sau mai ușor

Fiecare are-un DOR…că-i mai greu sau mai ușor

Dor de-a mea copilărie…

De Doina Pavalean

Am rămas, sunt și voi rămâne la fântâna dorurilor din copilăria mea. Acolo, unde scârțâitul fântânii se preface în sunet de vioară, iar apa rece de izvor îmi potolește, din când în când, setea și-mi calmează “arșița Dorului “ și a amintirilor care mă bântuie.

Focul dorului arde în mine la fel ca focul din soba ruginită, din ograda copilăriei mele. Parc-o și văd pe mama gătindu-ne bucate simple, cu gust aparte, pe plita sobei sau rupând pe deasupra genunchilor vreascurile de pus pe foc, pe care le priveam prin crăpătura portiței de la sobă. Așteptând, neastâmpărată, să văd transformarea lor în cărbuni. 

Dimineața, ne trezeau cocoșul și păsărelele din cuibul de la streașina casei, iar micul dejun era pâinea cu ou sau zahăr, ori magiunul de prune întins pe-o felie de  “franzelă”. Porneam, apoi, cu toții la muncă. Fiecare avea câte o sarcină de îndeplinit.

Munceam cot la cot cu părinții, lucram pământul împreună cu ei, iar la prânz ne mulțumeam cu slănina cu ceapă pusă în traistă și de colțul de pâine uscat de arsița verii.

După o zi  “de tras la sapă” ne întorceam acasă punându-ne, obosiți, la masă, la lumina “lămpii chioare” sau a candelei de lângă horn. 

Parcă și acum văd aburul care ieșea din mămăliga pe care o tăia tata cu “ața”.

Simt și acum mirosul cârnaților fripți, al fripturii și răciturilor făcute de mama, care muncea din zori și până-n noapte. Îi citeam oboseala pe chip, deseori, în vreme ce-și ștergea cu șorțul sudoarea de pe frunte. Dar abia acum înțeleg ce înseamnă cu adevărat să fii “părinte”.

Fericirea noastră era jocul “rezistență”, să sărim “elasticul” sau să ne ascundem prin păpușoii pe care îi jumuleam de mătase. Și, vai, ce chelfăneală ne mai dădeau mama sau vecinii care ne prindeau, dar noi tot nu ne săturam de făcut păpuși din mătasea porumbilor, pe care îi aduceam mai apoi în casă, cu scuza că i-am adus pentru fiert. 

Bucuria noastră era și atunci când umblam desculți prin livada cu pomi văruiți. 

Și n-am uitat nici de genunchii juliți în urma cățărărilor prin copaci. Făceam orice pentru a simți gustul cireșelor, al goldanelor și al perelor mereu mai bune cu cât erau mai în vârful copacilor. 

Eram neastâmpărați și cotrobăiam peste tot. Mâncam zmeură, castraveți, roșii și ridichi din straturile îngrijite cu grijă de mama, cu frica să nu fim descoperiți. Iar spre finalul zilei, ajungeam numai cu câteva căpșune pe fundul ligheanului, sperând ca mama să facă o magie, să ni le adauge în smântână. 

Mi-e dor de mirosul fânului proaspăt cosit de mâinile muncitoare ale tatăului meu, de parfumul florilor de tei pe care le culegeam cățărându-mă pe căruța cu fân, doarece copaciii erau foarte înalți. Și, acolo, sus, ascultam cântecul greierilor.

Mi-e dor să merg în pădure la cules de ciuperci, mi-e dor de bobocii de rață cărora 

le pregăteam “urzici tăiate”, de cloșca cu pui, de curcanii fioroși din curte de care îmi era foarte teamă  strecurându-mă încet pe lângă gard ca sănu sară pe mine, dar și de cățelul “Boby” care mi-a făcut copilăria fericită, protejându-mă de lighioanele din ogradă.

Mi-e dor de simplitate și de vremurile în care pomul era pom și omul era om. 

Ce bucurie era atunci când sosea toamna și hambarele se umpleau cu provizii! Era o satisfacție să vedem rodul muncii noastre și savuram cu nesaț din bunătățile pe care le aveam în “cămară”. 

Așteptam cu sufletul la gură Sărbătorile de Iarnă, deoarece erau pline de frumos.

În afară de fripturile gustoase și de mămăliga pregătită de mama, așteptam nerăbdători să mâncăm șoricul și să privim încântați magia prin care bunica transforma rămășițele purcelului în săpun de haine. 

Împodobitul Bradului era o bucurie, primitul Colindătorilor, de asemenea, o emoție și-o bucurie, deopotrivă. Iar după ce primeam colindătorii, porneam și noi, prin troienele înalte de zăpadă, să vestim Nașterea Pruncului Iisus. Apoi, acasă, ne primeam cuminți cadourile și ne bucuram de farmecul lui  “Moș Crăciun”. 

Cu nelipsitul parfum de portocale, iarna avea gustul țurțurilor de gheață, rupți fie de la streașina casei, fie de sub geamuri. 

Pe derdeluș, săniuța zbura fără oprire și fără să țină cont de ceasul la care ar fi trebuit să ne întoarcem acasă. 

Ne înapoiam acasă rumeni în obraji, fără să simțim gerul sau zăpada din ghete. Bucuria nemăsurată ne ajuta să ignorăm până și cucuiele făcute de căzăturile cu sania. 

Și din magia acelei zăpezi, ce strălucea puternic în soare, lua naștere Omul de Zăpadă, pe care-l făceam împreună cu gloata de copii, însă, punând mult suflet în creația lui, parcă nici Soarele nu mai reușea să-l topească. 

Fiecare anotimp avea, în copilărie, farmecul său. Ne bucuram de lucrurile mărunte…acele lucruri pe care, ca adult, le pierzi.  Acestea amintiri, însă, mă vor însoți pe tot parcursul vieții mele și le voi transmite, cu sfințenie, mai departe, copiilor mei.