fbpx

Întâia cea mai frumoasă petrecere pur românească :)

Întâia cea mai frumoasă petrecere pur românească :)

de Luiza Dinică Diculescu

Plouă mărunt în Torino. Și pentru că e o clipă liniștită, în care sunt doar eu cu mine, am vrut să aștern gânduri despre o “mare sărbătoare”: sărbătoarea inimii. În speranța că ele vor ajunge la destinație: în sufletul oamenilor care au nevoie…Întreaga noastră existență este plină de sentimente și experiențe. Unele plăcute, altele mai puțin. Luați o cană cu ceai cald, așezati-vă în cel mai luminos colț din încăperea voastră și citiți. E despre noi…
Mă aflu în Torino din 2009. Am venit cu o durere profundă, cu doar o jumătate din mine. Cealaltă jumătate a rămas în București (cel mai frumos oraș de pe Terra și, nu, nu este orașul meu natal). Încă mai caut bucăți din mine pe unde mă preumblu, dar jumătatea pierdută complet am regăsit-o în 2020, La Vatra. Hm! Ce ironie, să te regăsești în cel mai întunecat an al existenței tale pe planeta asta!…

Duminica aceasta, în care aștern rândurile de față, este cea de după prima sărbătoare privată la care eu particip alături de Vatra.
Ieri, pe-nserat, au sărbătorit, pentru prima dată din 2019, elevii Grupului Vatra. Și primii care au deschis seria acestor întâlniri au fost elevii din Grupul „Adulți începători” și „Ansamblul Veselia”. Aveam să aflu că Ansamblul Veselia a ales grupul din care fac și eu parte, și anume “Adulți începători”. Am zâmbit. Oriunde aș fi aterizat m-aș fi simțit bine. Dar m-am bucurat să revăd o parte din oamenii frumoși de la Veselia. Mai mult de atât, oamenii aceștia își merită pe deplin denumirea de „veselia”. N-am să numesc pe nimeni, căci îmi sunt dragi cu toții și mă tem să nu omit pe cineva…

Cât despre seara de aseară, cu riscul de a uimi, mărturisesc că este prima cea mai frumoasă petrecere privată, pur românească, la care mi-a fost dat să iau parte, până acum, în cei 12 de ani de când locuiesc în Torino. A predominat autenticul, bucatele neaoșe, bunul gust și bucuria…Am savurat (cu ochi atent, dar și cu inima) fiecare clipă în parte. Iar măreția sentimentelor trăite ieri seară nu încape nici măcar printre rânduri. Astfel de trăiri vor rămâne mereu de nedescris…

Dar, acum, să revin pentru o clipă la mine. Mă consider o persoană populară, sociabilă, dar eu eram din categoria „celor care la petreceri comunică verbal și se rezumă în a privi dansurile”. De ceva vreme, de când iau cursuri de dansuri la Vatra, mi-am repetat în sinea mea că voi rezolva, cumva, aspectul acesta. Pentru că nu cred că există om din lumea aceasta care să aleagă singur să nu danseze….Refuzul de a dansa vine pe fondul unui blocaj interior declanșat fie în copilărie, fie în adolescență, fie chiar la maturitate. Din stres, din inhibiție, din varii motive…

Iar fericirea – căci am rezolvat deja problema – mă îndeamnă să scriu aici, acum. E o bucurie nemărginită cea care m-a aplecat asupra tastaturii… Sentimentul că poți dansa cu oamenii dragi este mai grandios decât mi-am putut vreodată imagina.

Mi-am deblocat o parte din mine  închisă ermetic o vreme lungă și am ieșit de acolo eu cea adevărată, eu cea care iubesc viața, eu cea care de când mă știu mă ridic din pat, dimineața, cu unul și același gând: să mă bucur și să bucur oamenii.  (Cândva, cineva chiar mi-a spus că asta crede că e menirea mea: să le vorbesc oamenilor din suflet, despre suflet…Dar acesta este alt subiect…).

Ce mi-a plăcut cel mai mult aseară? Familiile și cuplurile frumoase care au participat, oamenii care aveau ca miză doar veselia, membrii Ansamblului Veselia 🙂 atât de îngăduitori cu Adulții Începători și care, practic, luaseră cumva locul instructorilor și ne ajutau să prindem pasul, să dansăm cu inima. Zâmbetele de jur-împrejur. Faptul că s-a ascultat muzică de calitate și am mâncat pe săturate bucate tradiționale…:) Și toată lumea era fericită! 🙂 … Glume pertinente, conversații plăcute.

Să mulțumesc aici, Vetrei, ar fi de prisos… Am ales să mă îngrijesc zilnic de Vatra, căci știu că nu doar eu am nevoie de căldură sufletească, de dans, de cineva care să fie lângă ei, chiar dacă recunosc sau nu.

Și, Doamne, cât  de frumos este sentimentul acela când cineva vine să te întrebe: Dansezi? Iar tu răspunzi atât de firesc: Da!