fbpx

Nicolae Dabija: sinele nemuririi noastre

de Crina Popescu

12 martie 2021: ziua în care Iisus, dacă ar fi venit, ar fi fost răstignit a doua oară; de această dată într-un Poem, prea realist, încât metafora și-a retras profunzimea, ca să fie mai accesibilă izvoarelor îndoliate. 

Prezența în Veșnicie a lui Nicolae Dabija, răscumpără Adevărul care nu mai poate să tacă; acel Adevăr care spune lumii că nu există graniță între Cer și Pământ, atâta timp cât omul are conștiința luminii care îl trăiește.

Atâta timp cât simțământul renașterii îi cuprinde ființa și cât vede viața cu „Ochiul al treilea”: cel care privește prin cuvinte și gândește cu inima; cel care poate deosebi adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate, binele de rău…

Am putea spune că Nicolae Dabija ar fi un sinonim al Ochiului al treilea: Adevăr, Dreptate, Bunătate, Dragoste.

Un nume a cărui rostire trezește în inima românului glasul străbunilor și dorul de Dumnezeu. A ne aminti de el, înseamnă a ne regăsi pe noi înșine.

A ne regăsi pe noi înșine, înseamnă a pătrunde în esența românismului adevărat.

Iar poetul Nicolae Dabija a fost ales ca să românizeze Eternitatea, prin Poezie: acest spațiu sacru al cuvântului unde Creatorul nu-și poate ascunde minunile de el însuși.

Poetul fiind „ca preotul care aduce ploaia pe arșiță, cântând-o” precum ne sugerează chiar el în poezia „Dreptul la iluzie”.

Ca zidar de ferestre în inimi, unicul Dor a fost cel care nu l-a trădat și care i-a făcut mereu dreptate : „… să deosebesc primăvara de rai” (,,Ochiul al treilea”).

… Ce dor ne va fi de cel care, acum, ne este atât de aproape!

Când rugăciunile noastre se vor întâlni cu poemele sale pline de tăceri, Poetul însuși va deveni un templu de amintiri în care nu există moarte:

„ … unde lacrimile mele se întâlnesc cu râurile Tale” („Psalm”).

O tăcere întruchipată în Graiul Inimii: o tăcere care se vede.

Așa mi s-a revelat încă din manualul de „Limbă și Literatură Română” unde astăzi Nicolae Dabija se simte cel mai Acasă. Pentru ca-n primăvara anului 2010, să am Binecuvântarea de a-i înțelege tăcerile cuvântătoare. Pe scena Teatrului pentru Tineret „Maestro” din Chișinău, unde interpretam rolul Veronicăi Micle în spectacolul „Eminescu și Veronica în mrejele iubirii” de Dumitru Mircea. Și astăzi mai cred că poetul Mihai Eminescu ar fi decis acea întâlnire destinală, scriind pe viețile noastre poemul unui dialog spiritual plin de ani și fără vârstă.

Astfel, am descoperit în Nicolae Dabija un mentor cu mai multe chipuri: un părinte al gândurilor, un dascăl al metaforei, un prieten în absolut, cu care puteai să călătorești în lumea ideilor; un înțelept cu povețe moderne; un poet pe care Dante Alighieri și l-ar fi dorit alături în drumul său către Paradis. În fața poeziei sale ar fi îngenuncheat Beatrice, rugându-l să o ia de Muză. Un vizionar în stare să ne facă a descoperi în noi înșine, privirea înapoi a dacului Orfeu.

Astăzi, Poetul ne învață entitățile cerești, cum „să-ți uiți amintirile, numele, chipul, / să spui „mâine” unui timp care a fost, /să pui mâinile pe piept și să aștepți să te naști” („Început de singurătate”). Așa cum prorocul David plânge moartea prietenului său : „Munți din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă peste voi! Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei?! Cum a murit Ionatan pe dealurile tale, mă doare de tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea, dragostea ta către mine era uimitoare!”, tot așa și munții, și pădurile și apele plâng Poetul plecat în Eternitate: Nicolae Dabija, un Ionatan al tuturor românilor, cărora le vorbea îndumnezeit despre trecutul Țării, pentru a le face cunoscut prezentul ei, participând astfel la scoaterea graniței milenare dintre noi și noi.

Maestrul Nicolae Dabija a murit ca să renască în noi înșine prin Poezie, pentru ca noi să ne trezim și să privim Viața cu ochii sufletului.

Poetul și-a luat Patria în cer ca să o vindece de suferințe seculare; să-i dea aripi către o nouă Înviere, așa încât să putem fi martorii unui „prezent” al Dragostei.

Despre Poetul  care și-a scris întreaga operă la lumina celui de-al treilea ochi, nu ne este îngăduit să vorbim la timpul trecut. Marii creatori își aleg timpul în care să se nască, pentru ca Eternitatea să le dăruiască un spațiu în care ei să-și poată răstălmăci nemurirea prin cuvânt.

E timpul să îndrăznim a-l povesti pe Nicolae Dabija la timpul prezent, având convingerea că Poetul nu a murit. Moartea, ca fenomen al existenței și nicidecum al esenței, merită și ea trăită pentru a ne aminti de veșnicia care suntem:

„… încât acel care moare – ascultându-l să aibă impresia că se naște din nou” („Acel care moare”).

Ea, moartea înseamnă o „limită nemăsurată” în fața căreia ne oprim din cursul mișcării neîncetate. Iar repausul este cântul unui orologiu care a repornit într-o altă inimă …

Ne îndemna să credem Nicolae Dabija când ne amintea înflăcărat de zâmbetul dacic din fața morții. În asemenea momente de divină luciditate, timpul lua dimensiuni augustiniene, încât adevărul devenea însuși măsura clipei. Ne amintim intervenția Poetului în cadrul Simpozionului Internațional „Cucuteni – 5000 Redivivus” din mai 2018, Chișinău, unde adresase o întrebare celor prezenți :

„Zamolxis este un om sau un zeu?”

La care tot el își răspunde:

„… dacă este un zeu, în aceste clipe, el stă de vorbă cu noi”.

Iartă-ne, Părinte al Cuvântului, Nicolae Dabija, dacă deseori ne-ai vorbit și nu te-am auzit. Amăgiți și orbiți de bucuriile aparente ale acestui prezent, n-am înțeles că prin cuvintele tale ne vorbea însuși Creatorul.

Îți mulțumim pentru că ne-ai arătat că moartea poate fi învinsă prin Iubire!

Și precum o pasăre nu-și uită copacul care i-a dăruit cuibul, tot astfel nu te vor uita cei care descoperindu-ți geniul, s-au contaminat de Veșnicia care ești.