fbpx

Obiceiuri și superstiții românești la înmormântare

Obiceiuri și superstiții românești la înmormântare

Sursa FOTO: http://www.romanianmonasteries.org/

de Andra Andronic

Chiar dacă nimănui nu-i place să vorbească despre Moarte, din păcate, aceasta este inevitabilă. Iar inevitabile sunt și superstițiile, glumele, precum și curiozitățile despre ea.

Cu toții știm că în România avem multe datini ce înconjoară universul înmormântării.

Dar, personal, niciodată nu mi-am dat seama cât de ciudate pot fi câteva obiceiuri până când nu am fost întrebată de o clientă italiancă despre “cum sunt înmormântarile la noi”. Acum, spuneți-mi voi mie, cum explici unui străin că la noi se dă găina de pomană peste groapă ca să aibă cine ciuguli mărăcinii de pe drumul răposatului către Rai. Ba mai mult, în trecut se dădea chiar oaia udă, pe motiv că apa de care se scutura animalul va stinge focul Iadului.

Cum să găsești cuvintele adecvate și să poți da o explicație plauzibilă unui obicei atât de arhaic și, în același timp, să nu pari un extraterestru sau un membru al mai șitu eu cărui trib din Africa, Mongolia sau oricare alt colț de lume profund și obscur. Avem, în cultura nostra, multe uzanțe în legătură cu Moartea și, aparent, chiar sunt lipsite de sens și de logică.

Deși ritualurile înmormântării au suferit schimbări de-a lungul anilor, mai ales în zonele urbane, fiind printre cele mai conservate obiceiuri din țară. În ciuda diferențelor de la o zonă geografică la alta, toți românii respectă cu sfințenie ceremonialul funebru cu un șir de ritualuri, multe chiar păgâne.

Cu cât ne adâncim mai mult în zonele rurale, cu atât obiceiurile prind o înfățișare mai țepoasă și sinistră.

Haideți, așadar, să vedem care sunt etapele procesului de înmormântare la noi în țară, câteva dintre cele care ne întăresc convingerea că cel drag “va avea drum lin până în Rai”.

Când persoana dragă își dă sufletul, se spală, se îmbracă cu haine noi și se stropește cu agheasmă. Sicriul se înconjoară de trei ori cu tămâie pentru a alunga spiritele rele. Trupul neînsuflețit se așează în raclă cu fața spre Răsărit, căci de acolo va veni Hristos în ziua Învierii.

Ușile și ferestrele trebuie să fie deschise pentru a lăsa Moartea să părăsească locuința defunctului. Din același motiv, nu se lasă niciun lacăt la ușile casei. Toate oglinzile se acoperă cu cearșafuri albe, pentru ca nimeni să nu se primvească în ele, de teamă că ar putea avea aceeași soartă în curând.

Odată ce sunt încheiate etapele de bază, se aduc de la biserica următoarele obiece: un Toiag ce reprezintă cursul vieții mortului pe pământ, un sfeșnic, cărbuni, lumânări și tămâie. Aceste obiecte sunt strict necesare pentru ritualul din timpul priveghiului.

Priveghiul durează, de obicei, două nopți în care mortul nu trebuie lăsat singur nicio clipă. Există, în anumite regiuni, credința că mortul trebuie “păzit” ca să nu treacă pe sub el sau peste el vreun animal, căci asta l-ar putea preface în strigoi. În alte zone,  în schimb, se organizează jocuri cum ar fi “ se mișcă mortul” în care răposatul se leagă de mână sau de bust cu o sfoară și, când nimeni nu se așteaptă, aceasta este tras de sfori creând astfel panică, dar și amuzament printre oameni.

De asemenea, se joacă cărți și se bea căci perioada de priveghi este considerată a fi ultima petrecere a mortului cu cei vii și, adeseori, sunt chemate “bocitoarele” care cântă melodii de jale la comandă.

Un obicei străvechi este acela de a pune bani în mâna sau buzunarul mortului cu convingerea că vor fi necesari pentru achitarea celor 7 vămi până în Rai. De asemenea, înmormântarea defunctului cu uneltele de care s-a slujit toată viața este răspândită pe câteva meleaguri rurale îndepărtate. Nelipsite sunt de exemplu oglinda, pieptănul și acul cu ață.

În unele zone se pune o cană sub sicriu, care mai apoi se sparge în momentul scoaterii din casă a sicriului. De ce, încă nu am aflat.

La mine, la Bacău, în drumul către cimitir, se fac 12 punți unde se împart nevoiașilor prosop, covor, găleată, cană etc. Țin minte că am văzut de mai multe ori și cum aruncau cu monede la fiecare răscruce de drum sau fântână.

Deși ieșite din comun, respectarea acestor obiceiuri ne întărește convingerea că celui trecut în neființă i se va călăuzi drumul spre Rai.

Pentru români, felul în care îngropi mortul se va răsfrânge, în mod inevitabil, asupra odihnei lui veșnice. Din acest motiv, există în poporul nostru reguli clare, iar respectarea întocmai a acestor gesturi și cuvinte îi face pe cei dragi mortului să se simtă utili și de folos și să-i convingă că au făcut totul “ca la carte” pentru ca sufletul răposatului să se odihnească în pace. Asta pentru că noi, românii, suntem înzestrați cu o putere de interpretare ieșită din comun și reușim să găsim un rost în fiecare mic gest, autoconvingându-ne că va avea un mare impact în drumul de după moarte. Trebuie să recunoaștem că ne place să credem în tot felul de superstiții și legende și chiar ne simțim mai bine respectându-le.

Este important de reținut faptul că, deși aceste obiceiuri sunt lipsite de un rost logic, ele ne ajută să gândim  pur și simplu că  “am făcut tot ceea ce trebuia”. Probabil puțini mai cred în superstiții, astăzi. Dar, fie vorba între noi, nimeni nu vrea să fie responsabil pentru un eventual chin etern al decedatului. Și iată de ce în România s-au conservat atât de bine ritualurile înmormântării…Și sunt ferm convinsă că nu vor fi rupte de cultura noastră prea ușor. Dar eu sunt mândră de asta. Ba mai mult, as propune chiar o petiție pentru a le introduce în Patrimoniul cultural UNESCO. Suntem, probabil, singurul popor în Europa care nu doar are atâtea obiceiuri legate de Moarte, dar pe care le și respectă cu mare scrupulozitate.

SURSA FOTO: Oltenia – Traditii – Romanian Monasteries