fbpx

Paștele copilăriei mele

De Andra Andronic

Dacă tot se aproprie Sărbătoarea de Sfintele Paști, m-am gândit că aș putea scrie ceva despre acest subiect. Nu cunosc eu toate tradițiile din această perioadă, dar știu bine care erau obiceiurile la noi acasă. Despre asta vreau să vă povestesc: despre cum era și cum îmi amintesc despre Paștele meu.

În primul rând, țin minte fericirea și emoția pe care o aveam când eram în pragul Sărbătorii. Ținând cont că se desfășoară primăvara, când totul era proaspăt înflorit, iarba era scurtă, verde, și copacii înmuguruți, în preajma sărbătorile pascale aveam impresia că mă întorceam la viață precum urșii după câteva luni de hibernare.

Mai țin minte cum, cu fiecare zi ce trecea, tot mai multă lume ieșea din “scorburi” pentru a se apuca de treabă. Știm cu toții că, în apropierea acestei sărbători, toată lumea întorcea casa pe dos.

Și la noi acasă erau multe de făcut, iar era bine să începem curățenia din timp, să nu cumva să ne prindă Paștele cu ceva „nepus la locul lui”. Cu vreo două săptămâni înainte de Paști avea să înceapă tot acest proces inviolabil și consacrat pregătirilor care se făceau la noi acasă, precum la mulți dintre voi.

Când mă întorceam de la școală, țin minte că o găseam pe mama ciufulită, cu mâinile vineți și pantalonii suflecați sub genunchi. Încă din drum, înainte sa întru pe poartă, se vedeau dulapurile scoase pe prispă afară, covoarele și carpetele întinse pe gard, iar când intram în încăperile goale și friguroase, aveam impresia c-am nimerit în casa altuia. Erau de spălat geamurile, de vopsit ușile și de văruit pereții. Culoare o alegeam mereu eu. Dar ghici ce?! Mama avea multă inspirație si făcea întotdeauna decorul ăla cu „puchițăi”. Știți despre ce vorbesc, nu? Sunt sigură știți și motivul pentru care se adopta un asemenea design.

Ah, ce frumoasă era viata la țară!

Nu mă ocupam doar cu alesul culorilor, bineînțeles! Aveam și eu responsabilitățile mele. Când vedeam măturoiul făcut din crengi de mesteacăn lângă poartă, știam deja ce trebuie să fac: să mătur toată ograda găinilor. Da,da, ați auzit bine! Eu măturam găinațul. Și sunt sigură că mulți dintre voi ați făcut asta! Odată ce isprăveam, aveam praf și în urechi. Apoi, erau de văruit tulpinile copacilor și poduțul de la poartă. Erau de curatat și cuștile iepurilor, dar sarcina aceasta îi revenea fratelui meu. Fiecare dintre noi avea rolul lui și trebuia dus bine totul până la capăt. Participam activ și noi, copii fiind, la toate treburile, dar o făceam cu plăcere, căci era pentru un eveniment deosebit. Ca ultima etapa al acestui proces, era pregătirea mâncărurilor. Nu eram noi mulți în familie: doar trei; dar mama se străduia să facă, totuși, câte un pic din toate. Drobul, sarmalele, cozonacii și pasca nu lipseau niciodată de pe masă, în ziua sărbătorii.

Dar ce iubeam, și încă iubesc cel mai mult, era fără îndoială vopsitul ouălor. Acasă la noi, se făceau doar de culoarea roșie, precum sângele Domnului. Mergeam la biserică cu coșul de ouă și țin minte ce mândră eram, pentru că mi se păreau cele mai frumoase și lucioase dintre toate. Și, ce-i drept, și astăzi cred la fel: aveam cele mai frumoase ouă din toate câte aducea lumea 😂. Și să știți că nu ajungeam ușor la un astfel de rezultat. Ne dădeam toată silința să le facem cât mai ochioase.

Luați în calcul numai un amănunt! Așa că, pentru a avea cele mai arătoase ouă roșii din sat, mama ne trimitea, pe mine și pe fratele meu, în căutare de cea mai rară plantă din sat: CUCUTA. Și nu se mulțumea ea cu cea găsită pe marginea șanțului Lelicăi, plină de praful stârnit de pe drum. Nu, nene! Ea voia, sau mai bine spus pretindea, cucuta din vârful Teiușului (satul vecin). Practic, pentru zece fire de cucută, trebuia sa traversăm râuri, munți și păduri. Și să ne luptăm și cu vreun urs, dacă ar fi fost cazul. Apoi, ouăle; doar cele de culoare deschisă erau adecvate pentru decor și trebuiau spălate cu cârpa până ce rămâneau albe ca făina. După ce erau fierte, le strângeam în ciorap cu frunza de cucută perfect alineată pe lungimea oului. Apoi, le puneam în vopsea și, la final, le ștergeam cu o cârpă îmbibată în ulei. Mulți ani m-am străduit să prind îndemânarea mamei.

Când casa era parfumată și sclipitoare, și masa din camera de oaspeți plină de preparate, era rândul nostru. Ne cumpăra mama haine noi de sărbătoare de care ne bucuram enorm de fiecare dată.

Mă năvălesc multe amintiri de la Slujba Învierii, noapte cu mii de emoții. Țin minte că așteptam cu nerăbdare momentul în care lumina se stingea și preotul bătea la ușă zicând „eu sunt împăratul”. Mă înfiora enorm de mult, dar, în același timp, mă simțeam în siguranță, acolo, în biserică.

Un alt fior îmi străbătea corpul și când începeau bătăile de toacă, asemuite cu bătutul cuielor în mâinile și picioarele Mântuitorului la răstignirea Lui. Pe lângă sunete, însuși lemnul reprezintă crucea pe care au avut loc patimile Lui.

Potrivit tradiției, la miezul nopții, preotul iese afară din altar și rostește „Veniți de luați lumină!”.

Iar din acel moment, în copilărie, începea pentru mine o misiune importantă: cea de a duce lumina acasă. Cu palma mânuței mele încercam să protejez flacăra să nu se stingă. Și tot efortul acesta, eram terorizată să nu pârlesc hainele sătenilor. Înconjuram biserica de trei ori, apoi, la „Hristos a înviat” răspundeam, în cor, „Adevărat a înviat”. Erau cuvintele ce aveau să înlocuiască salutul tradițional până la Înălțarea Domnului.

Tot în noaptea Învierii, de la biserica noastră se mergea pe jos până la cimitir pentru a duce lumina sfântă și la mormintele celor dragi. Dacă rămâneai în urmă, puteai admira lumânările și candelele aprinse ale oamenilor ce se deplasau încet prin întuneric. Privind acele luminițe, mă simțeam, fără exagerare, într-un țărâm magic și minunat.

Chiar dacă au trecut mulți ani, îmi aduc aminte acele senzații și momente precum secvențele unui film. Acele amintiri îmi provoacă și astăzi aceleași simțiri, fie și numai gândindu-mă la ele.

În dimineața următoare, la trezirea noastră, găseam cana mare de porțelan umplută cu apă, câteva monede și un ou. Ne spălam pe față și ne frecam cu oul pe obraji, ca să fim voioși tot anul.

Sărbătoarea Sfintelor Paști e considerată cea mai veche sărbătoare prăznuită de creștinii ortodocși și înseamnă înnoire, renaștere și speranță.

Pentru noi era un nou început, mai ales sufletește. Așa era Paștele meu, la țară, în satul Parava.

Paște fericit!