fbpx

Poveste: T- fetiţa păianjen

Desen realizat de Sofia Fluerașu, 13 ani, Craiova

de Eliza Pușcoi (Roma, Italia)      

          A fost odată, în regatul pânzelor de păianjeni albe, o fetiţă-păianjen pe nume T. Hăinuţele ei, de obicei  de culoare roz, exprimau veşnica sa veselie. Ea vedea doar binele în cei care o înconjurau şi nu-şi imagina că cineva ar putea fi rău dinadins. Dar un lucru mai mult decât orice o distingea de ceilalţi şi anume că fiecare picioruş, dintre cele opt pe care le avea, era încălţat cu un pantofior diferit: unul cu floricele, altul cu diamante, un altul cu fluturaşi, etc. Pentru acest motiv nimeni nu o lua în serios, însă  ea, micuţa, trecea cu vederea fără să se supere vreodată. 

          Într-o după-amiază de vară,  fetița-păianjen  se întorcea de la şcoala de ţesut. Era așa de cald încât  decise să meargă pe o  cărare nouă care trecea printr-o pădure deasă, cu multă umbră, în acest fel putându-se bucura de răcoarea pomilor. Acea pădure era chiar pădurea fermecată din regatul pânzelor de păianjeni albe, dar T, fiind prea mică, încă nu aflase nimic despre ea și nici nu mai fusese prin acele părţi. Pânzele de păianjen erau întinse cu măiestrie acolo unde pomii cei verzi erau tot mai deși, iar cum soarele încălzea pământul, acestea se răreau până să dispară de tot.       

Desen realizat de Sofia Fluerașu, 13 ani, Craiova
Desen realizat de Sofia Fluerașu, 13 ani, din Craiova

T dădu peste un  lac pe care bineînţeles până atunci  nu-l mai văzuse şi despre care  nici nu auzise că ar fi existat. Curioasă, se opri pe malul acelui lac ce părea  pictat de razele calde a soarelui şi singură, şi plictisită,  începu mai mult să urle decât să cânte: 

          – Un elefantttttttt se legănaaaa… pe o pânzăăăăăă de păianjennnnnnn…. (melodia avea un ritm, dar  ea cânta folosind un alt ritm…).

          Tre peştişori de aur, treziţi din somn de urletele ei, o întrerupseră brusc:

          – Fetiţă dragă, dar nu ai altceva mai bun  de făcut decât să urli?! –  spuse peştişorul cel mai tânăr, un pic cam supărat. 

          – Dormeam în pace când tu cu elefantul tău ne-aţi trezit din somn! – zise şi peştişorul mai puțin tânăr. 

          – Mda, un elefant care nu ştiu zău cum poate să se legene pe o pânză de păianjen fără să cadă. Dar ce vrei, dacă ați inventat până și un cântecel ca să creadă cu toții că voi, păianjenii, sunteți în stare să faceți pânze zdravene capabile să țină un elefant… însă, ce mă interesează pe mine, pe noi, de afacerile voastre?! Ajunge să putem dormi în pace!- încheie peștișorul cel mai bătrân, ce-i drept cam morocănos, fără să știe că de fapt aveau să se adauge încet-încet mai mulți elefanți pe acea pânză. 

          – Oooo, vă rog să mă iertaţi! Nu ştiam că mai era şi altcineva pe aici… căci tare m-a luat plictiseala, aşa, ca din senin. – răspunse fetiţa cu părere de rău.

           Cei trei peştişori, mai în vârstă decât T, înţelegând că au fost prea severi cu fetiţa, îi făcură o propunere:

          – Uite, dacă ne promiţi că nu o să mai cânţi, căci ne zgârii timpanele, noi o să-ţi oferim  un mic spectacol… – și au început peştişorii imediat să salte afară din apă, mişcând codiţele ca un evantai, iar de fiecare dată T îi aplauda.

          – Ha, ha, ha, frumoşi mai sunteţi! – exclamă T, trecându-i  ca prin farmec plictiseala de care ceva mai devreme se simţise copleşită. 

            Îşi aduse aminte că la şcoală  abia apucase să-şi termine pânza de țesut, cea mai simplă, când, un alt păianjen, un coleg de-al ei care dormea şi când mergea, împiedicându-se, căzu chiar peste delicata sa pânză, rupând-o… T trebuia să-şi refacă opera cât mai repede, ca să nu ia o notă mică. Însă, acum  peştişorii de aur o făceau să se simtă bine, ba chiar  începu să râdă când doi dintre ei s-au ciocnit în aer bot în bot, că ce-i adevărat erau cam neîndemânateci.  Pag. 1

           – Auu! –  spuse peştişorul mai puțin tânăr, între timp ce-i zbura în aer un dinte. – Ce mă doare… frate!

           – Mie îmi zici! – adăugă peștișorul cel mai bătrân cam ameţit şi cu o buză care se umfla din clipă  în clipă. 

           – Ha, ha, ha, caraghioşi mai sunteţi. O să mai vin pe la voi. –  spuse fetiţa plină de energie.

           – Desigur T, te aşteptăm cu mare drag. Noi, cei trei fraţi, suntem mereu aici, în lacul din pădurea fermecată. –  răspunse peştişorul cel mai tânăr.

           – E suficient să nu ne mai cânţi. Promiţi? – o întrebă pe un ton rugător peştişorul cel mai bătrân, căruia i se umflase o buză.

           – Desigur! – răspunse T. 

Rămase mai apoi singură să privească lacul şi natura care o înconjurau cu pacea şi liniştea lor.  Vântul de abia şoptea printre frunzele verzi ale copacilor şi pe ramuri vrăbiile încălzite îşi întindeau aripile pentru a se răcori.        

          Dintr-odată, văzu coborând din soare… ceva aşa ca un nor… iar pe măsură ce se apropia încet-încet, privirea fetiţei-păianjen era tot mai mult atrasă de acea formă, fără  să-i fie nicidecum frică. În faţa ei, în mijlocul lacului, apăru un fluture cu aripi mari şi colorate care în lumina soarelui sclipeau. Fluturele rămase acolo pentru puţin timp, după care dispăru, lăsând în urma sa o mulţime de dorinţe:

         – Aaah, cum aş vrea şi eu o pereche de aripi ca acelea! – spuse T cu voce tare.

      Între timp, pe o frunză de nufăr, care plutea pe lac, se odihnea un broscoi foarte antipatic pe nume… Broscoi. Îşi petrecea timpul distrându-se, luând peste picior pe cei din preajma sa, însă nimeni nu  îndrăznea să-i spună ceva. Aşa că atunci când acesta auzi dorinţa fetiţei găsi de cuviinţă să-i spună acesteia:          

          – Există un mod pentru a obţine ceea ce doreşti: trebuie să mergi înapoi şi asta pe  toată durata zilei, până când soarele va merge la culcare. Poţi să obţii în acest fel  aripile mult dorite, ba chiar şi mai mari şi mai strălucitoare!

          – Mulţumesc domnule Broscoi, – răspunse fetiţa fericită, fără să ştie însă cu cine avea de-a face. Imediat se îndreptă către casă săltând şi cântând, uitând de pânza pe care trebuia s-o refacă la școală. 

          Dis-de-dimineaţă, când soarele  trezindu-se o  salută cu o rază jucăuşă, T, începu să meargă invers. Așa cum era de așteptat, fetiţa căzu printr-o mulţime de gropi, de  băltoace, ba chiar, la un moment dat împiedicându-se se rostogoli, pentru că nu putea  să vadă neavând ochi la spatele. Pentru acest comportament ciudat, toată lumea din regatul pânzelor albe râdea de ea în hohote.

          – Ha, ha, ha, T, ți-ai pierdut minţile? – o întrebă un vecin de-al ei, când  ajunse în dreptul său. 

          – Bună ziua, domnule Jen. Nu! Nu mi-am pierdut minţile, ci  doar echilibrul. – îi răspunse T, făcându-i din mână.

          Însă chiar dacă a urmat cu precizie sfatul broscoiului, atunci când soarele s-a dus la culcare, aripile măreţe nu i-au apărut. Dimpotrivă, pantofiorii îi erau murdari aşa cum nu  mai fuseseră  niciodată, la fel şi  rochiţa roz, la care însă, nu ţinea prea mult: mai avea şi  altele… dar pantofiorii nu, îi avea doar pe aceia. Îi curăţă, aşadar, cu o bucăţică de pânză,  făcută pe moment,  şi se îndreptă către  lac, strigând:

          – Domnule Broscoi, am mers invers toată ziua, dar degeaba, căci nu mi-au apărut  aripile. Dimpotrivă, pantofiorii mei au suferit… – arătându-i cu mâna în semn de dezamăgire. 

          Broscoiul, însă, o privea cu un aer distrat pe sub mustăţi: auzise de toate păţaniile ei, fapt pentru care râse toată ziua… dar când o văzu aşa serioasă, deveni şi el serios. Nu-i venea a crede cât de credulă era acea fetiță-păianjen!    Pag.2

          –  Dragă T, pentru a obţine acele aripi trebuie să cânţi cât te ţine gura pentru  o  zi întreagă! Doar atunci ai să reuşeşti! Altfel ar fi prea ușor.

          Cu mare încredere, T plecă spre casă. În ziua următoare, când soarele trezindu-se o salută cu aceeaşi  rază jucăuşă,  ea încălţă  cei opt pantofiori, toţi diferiţi între ei, şi  începu să cânte: 

          – (…) Floriceleeeeeeeee pe câmpiiiiiiiii, hai să le-adunăm copiiiiiiiii… (dar dacă melodia avea un ritm, ea cânta cu un altul…).

Mama ei, disperată de acea mare zarvă, o dădu afară din casă, arătându-i o mătură nou-nouţă, făcută din pânză uscată de păianjen.  T, continuând să cânte îi răspunse:

           – Da, mamăăă… mă duc afarăăăăă! – şi o luă la fugă ca să nu încerce mătura mamei.

Toţi cei care o întâlneau o întrebau dacă se simţea  bine, iar ea, distrată, răspundea continuând să cânte: – Daaa!

          Dar la fel, când soarele se duse la culcare aripile măreţe tot nu i-au apărut! Iar de data asta chiar şi bietul soare s-a retras mai devreme, ca niciodată, disperat şi cu razele pe urechi… 

Dimineața, după ce îşi  curăţă cei opt pantofiori, T se duse direct  la lac, unde îl găsi pe broscoi. Acesta, din cauza sughiţului (pentru că  mult a mai râs în acea zi…), nu prea  reuşi să  rămână serios, scăpându-i câte un zâmbet pe sub mustați: – Ha, Ha! 

          – Domnule Broscoi, am cântat toată ziua, fapt pentru care am riscat să mă întâlnesc cu mătura mamei  foarte de aproape, ca să nu mai zic de cei întâlniţi peste zi… şi de pantofiorii murdari; însă a fost totul în zadar: nu mi-au apărut acele aripi măreţe. – spuse T, cu un fir de voce, tare dezamăgită. 

          – Dragă T, nu-i vina mea, ci doar  a  pantofiorilor tăi: sunt prea curaţi. Trebuie, aşadar,  să mergi o zi întreagă desculţă! – încheie broscoiul foarte fericit pentru istețimea sa, pe care o simţea crescând tot mai mult.

          O, nu!, gândi T, acesta era un lucru teribil. Nu putea să se îndepărteze de pantofiorii ei frumoşi! T se uita la ei iar ei se uitau la ea şi se simţea  de parcă îi venea să plângă.

          T nu  reuşi să doarmă  toată noaptea, fie pentru că o durea gâtul, de la atâta cântat, fie pentru că îşi dorea foarte mult acele aripi, iar acest gând nu-i dădea pace. Se vedea deja  zburând spre  orizonturi nemaivăzute, noi regate, noi prieteni… toate regate descrise așa de bine în cărțile citite seara  împreună cu mama ei. Și mai ales îl putea vedea oricând pe tatăl ei care se afla des departe de casă. El era un meșter renumit de pânze albe și pentru acest motiv trebuia să se ducă oriunde era nevoie de el. Dar chiar dacă ar fi dorit foarte mult acele aripi, o durea şi mai tare gândul la ideea de a-și abandona pantofiorii timp de o zi întreagă, pantofiori ce-i aduse tatăl ei când se întorsese dintr-una din lungile sale călătorii…  Din fericire, îşi aminti ceea ce mama  îi repeta mereu: „Noaptea este un sfetnic bun!”… aşa că dis-de-dimineaţă ştia deja ceea ce avea de făcut.

          Se  duse, prin urmare,  la broscoi pe lac şi îi spuse:

          – Domnule Broscoi, nu pot să mă îndepărtez de preţioşii mei pantofiori, nici măcar o clipă, aşa că am decis să renunţ la aripi. 

         Ha, ha!, râse prostește pe sub mustăţi broscoiul,  însă vru să mai insiste, zicându-i fetiței-păianjen:

          – Aşteaptă, am greşit! Trebuie doar să sari într-un picior… doar că  sfârşind de spus  aceste cuvinte,  nu mai putu să se abţină şi-şi dădu în petec: – Ha, Ha, Ha! –  râzând atât de puternic  încât tremurară toate pânzele albe de prin copaci  şi se făcu auzit de toţi locuitorii din zonă, care se înfăţişară pe malul lacului să vadă ce se întâmpla.   Pag.3

          Doar atunci, T. înţelese că a fost  mereu dusă de nas de către broscoi. Văzând că acesta stătea întins pe o frunză de nufăr, a decis să-i plătească cu aceeaşi monedă, aşa, măcar  un pic, cât să-l facă să înţeleagă că nu a fost drăguţ cu ea: „După faptă şi răsplată!”, cum zicea mereu mama ei.

          Dintr-odată, foarte serioasă şi alarmată, îi spuse broscoiului:

          – Vai domnule Broscoi… frunza dumneavoastră este găurită! – arătându-i-o cu degetul şi punâdu-şi mai apoi o mână peste gură, în mod teatral, pentru a părea îngrijorată. Iar animalele, păsările și insectele pădurii fermecate care se găseau de față, parcă citind gândul fetiței-păianjen, spuseră cu toții în cor: – Vai, chiar așa este! Frunza e găurită!!! 

Auzind una ca asta, broscoiul speriat…  sări într-o clipă în lac! 

          – Pleosc! –  făcu apa stropind peste tot.

          – Nu-l credeam atât de fricos! – spuse o ciocănitoare.

          – Îi stă bine, fraţilor! – grăise unul din peștișorii de aur. – Este chiar adevărat acel proverb: „Cine râde la urmă, râde mai bine!”

          – Ha, ha, ha! – râse T împreună cu toţi cei prezenţi: broaşte, libelule, peşti, păsări, iepuri şi … bineînţeles păianjeni. Şi nu s-au oprit din râs decât după zile şi nopţi, de s-a dus vestea şi multe pânze de păianjeni au fost ţesute.

         Din aceea zi, fetiţa-păianjen T, nu mai lăsă pe nimeni s-o ia peste picior, însă tot se întâmpla,   atunci când  nu-şi dădea seama… (și se întâmpla destul de des…). La şcoală  reuşi să-şi termine pânza,  în care s-a pictat pe ea însăşi cu nişte aripi mari-mari, împreună cu cei opt pantofiori toţi colorați şi diferiţi între ei.

        Iar broscoiul a încetat să se mai distreze pe seama altora, mai puţin atunci când pe lac nimerea din greșeală  cineva străin… (și se întâmpla destul de des…).

          Trecând ceva vreme de la aceste întâmplări, povestea fetiţei-păianjen T zbură, ajungând peste tot, chiar şi la minunatul şi misteriosul fluture din pădurea fermecată care nu era altcineva decât Zâna Lacului. Aceasta  rămăsese  încântată  de dulceaţa  şi de inocenţa fetiţei,  dar cel mai mult  a impresionat-o faptul că nu renunţase  la idealurile sale,  la lucrurile la care ţinea cel mai mult, chiar şi pentru un vis așa măreţ.

          Aşa că  decise să-i facă fetiţei-păianjen un  cadou: o pereche de aripi foarte mari, ceea  ce o făcu pe aceasta nespus de  fericită. Acum T putea să zboare peste tot și să povestească ceea ce i se întâmplase, dar și să-l vadă mai des pe tatăl ei, în timp ce broscoiul antipatic, rămas tot mai singur, își rodea unghiile de invidie, devenind din ce în ce  mai verde și cu pielea tot mai zbârcită.    Pag. 4

– Sfârșit – 

Redactată de prof. Georgeta Fudulache, artist vizual, dr. în filosofie şi sociologie.

Povestea „T- fetiţa păianjen – La ragnetta T” face parte dintr-un proiect literar deosebit, despre care scriitoarea Eliza Pușcoi ne va oferi detalii, în curând.

Rămâneți aproape de noi! 🙂