fbpx

,,SACRIFICIUL DE SINE”

De Gherghina Tofan

Reflexii la ,,Timpul lui Eminescu” de Andrei Vartic

Tot mai mulți cercetători vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui.

Dar cine l-a sacrificat? İnvidioșii? Cei care nu puteau accepta ca publicistul Eminescu să formeze, cu geniul său, opinia publică din România?

Theodor Codreanu susține pe bună dreptate că Poetul a fost sacrificat de ei.

Nic. Georgescu are și el dreptate spunând: ,,Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu”.

În lumina noilor date se poate da și o altă ipoteză: ,,Eminescu s-a sacrificat pe sine însuși!”

Acum, la trecerea atâtor ani, devine tot mai clar că ,,pasiunea” pentru poezie s-a consumat, în cazul lui Eminescu, pe la 27 de ani.

Încet-încet se dezvolta Eminescu – publicistul, iar la 33 de ani (1883) Mihai  Eminescu era cu siguranță unul din cei mai mari publiciști ai lumii.(sic!)

Tocmai în acest timp tirajul gazetelor creștea ca apa, publiciștii deveneau în întreaga lume nu numai oamenii care informau, ci și cei care formau opinia publică și influențau rezultatul alegerilor multipartide. La un moment dat, el începuse să încurce în modul cel mai serios, prin scrisul său, pe cei ce trăgeau pe atunci ,,sforile politicii”, nu numai la București,  dar și în câteva capitale importante ale Europei,  cum ar fi: Sankt Peterburgul, Viena, Parisul, Constantinopolul și Berlinul.

Interesul geo-politic sau geo-economic a acestor capitale, promovat și de politicieni și de serviciile secrete (care erau deasupra politicienilor), precum și de oameni de afaceri, erau atacate cu subtilitate, cu bătaie lungă în sufletul omenesc, de către Eminescu. Personalitatea lui nu putea fi influențată, el nu putea scrie, ca mulți contemporani ai noștri,  la comandă. Fraza lui nu conținea numai informația sau atac la partid sau persoană, ci, fiind construită în mod poetic, avea răsunet… asupra problemelor de moment ale oamenilor,  dar și a celor izvorâte din aspirația lor spre mântuire. Ea armoniza istoria și tradiția cu prezentul și cu ziua de mâine.

Nu era nevoie să-și semneze articolele. Era de ajuns să fie editat în ziar textul scris de el, ca să fie imediat citit și pus pe ,,motorul de ființare” al cititorului, în planul acțiunilor lor de ființare activă, curajoasă, binefăcătoare și omului și Țării.

Toată societatea cititoare de ziare vorbea timp de câteva zile despre ideile propuse în acel text al lui Eminescu.

Dar cine a cercetat răsunetul scrisului publicistic a lui Eminescu în jurnale, discursurile sau acțiunile oamenilor politici de atunci?

Nimeni. Că nu sunt mijloacele necesare!?…

Eminescu a schimbat nu doar mentalul unor cititori de ziare, ci și harta devenirii României.

(Chiar dacă se așeza în cel mai modest colț de salon, el devenea centrul salonului. Chiar dacă se așeza în cel mai întunecat colț la balconul Parlamentului, privirea lui cutremura discursul impostorului ce vorbea de la tribună).

Cu Eminescu nu era de glumit. Ideile lui îl obligau să-și schimbe discursul și îi încurcau să-si promoveze cumetriile!”

Ele deranjau pe mai marii imperiilor financiare europene, groparii de atunci al României.

Era normal să-l scoată de la gazetă și să-i propună să se ocupe numai de poezie, că prin ea ,,se manifesta ca geniu”.

Era prea târziu!

Eminescu înțelesese că România nu poate fi schimbată prin poezie textualistă, ci prin armonizarea fondului primordial al mentalității oamenilor cu provocările  prezentului și ale viitorului care ar fi constat în formarea unui câmp decizional fortificat în mintea și sufletul cetățeanului, bazat pe problemele curente ale societății românești, în special cele politice și economice, dar și pe referința istorică(inclusiv economică de mare vechime pentru România) și pe întinderea demnității morale și pe verticala purificatoare a ortodoxiei.

,,Ortodoxia este MAICA SPIRITUALĂ a neamului românesc”, spunea Mihai Eminescu.

Cu siguranță un asemenea formator de opinie încurca nu numai partidele politice în competiția lor ci, probabil, și pe Regele Carol I.

,,Da mai închideți gura lui Eminescu”, a venit într-o zi ordin, și ordinul a fost executat.

Cum? De cine?

Dar, oare, Eminescu nu era pregătit pentru a face față acestui ordin?

Pentru un răspuns la această întrebare s-a făcut apel la problema ființării ființei, cea a nemuririi sufletului.

Sacrificatul din ritualul zamolxian a fost numit de Herodot – mesager. Era vorba de un mesager filozof enciclopedist, luminat și mai ales purificat, cu inima deschisă pentru toate cercetările omenești posibile. Sacrificiul era benevol, cel care era sacrificat se jertfea pe sine prin ,,netemere de moarte”. (Alesul care nu murea după aruncarea în sulițe era excomunicat și se alegea prin tragere la sorți un alt pretendent la nemurire… pentru a fi trimis ca mesager la Zamolxis.

Deci, o moarte oarecare, nu îi dădea nemurirea pretendentului. Purificarea prin post și rugăciune, curajul și să cunoști tot firul lumii  – acestea erau atributele celui care se oferea pe sine ca precedent la nemurire.

Se pare că tocmai acest drum socratic a fost ales de Eminescu atunci când a fost pus față în față cu ignoranții Areopagului românesc.

(28 iunie 1883)

Lipsit de de posibilitatea de a armoniza ființa românească cu ființa lumii, marginalizat și chiar batjocorit de puternicii vremii, Eminescu s-a exilat într-o ființare prin suferință totală: și-a umplut rănile cu viermi, si-a intoxicat sângele cu mercur, s-a lăsat dus și la spitalul de nebuni… și-a trecut în ființa sa rănile lui Matei Basarab, devenind  arhetip al suferinței și s-a jertfit pe sine însuși, la 15 iunie 1889, spre binele României și a poporului român!?…

El a ars de viu, chinuit ca Nessus, bând până la fund ,,cupa morții neînduratoare” și s-a redat pe sine-sieși.

Nu este adevărat că  acest destin este unul neortodox, ci, așa cum spunea Alex. Hâjdău la 1830 în sintograma sa… ,, Atunci când se cunoaște pe sine, de fapt, Omul descoperă iubirea, inclusiv patimile iubirii ca drum spre iubire și se îndumnezeiește”.

Pe acest drum, al lui Daniil Sihastrul, dar și al lui Neagoe Basarab, a mers Mihai Eminescu,  gloria națională a neamului românesc.

Cei care au vrut să-l treacă în umbra vieții publice au greșit din start: prin dispariția sa violentă din iunie 1889, Eminescu devine nu doar axa literaturii române, ci axa în jurul căreia se construiește și se va construi devenirea poporului român.

Nu este de mirare că și în zilele noastre se încearcă minimalizarea importanței lui Mihai Eminescu, atât în planul acomodării limbii române la provocările neologomaniilor amplificate, cât, mai ales, în cel al punerii în circulație a referințelor istorice, tehnologice, geopolitice, și cu posibilitatea armonizării lor cu dezvoltarea economică a lumii și intrarea României nu numai pe piețele economice, ci și pe cele culturale.

O cercetare fundamentală ar putea da un răspuns la întrebarea întrebărilor; dacă Eminescu a fost ucis sau s-a sacrificat,  dacă a murit natural sau s-a sacrificat pe sine pentru  a ruga pe Dumnezeu să aibă milă de poporul român.