fbpx

Scrisoare către EA

Draga mea,

De Dana Cărămidă

Tot ce aș vrea să-ți spun este că îmi lipsești. Îmi lipsești enorm... Da, știu, pare ciudat sau probabil consideri că sunt incoerentă. Ai dreptate; tu gândești că, dacă mi-ar fi păsat sau te-aș fi iubit cu adevărat, nu te părăseam. Sincer, m-am gândit că așa este mai bine pentru amândouă. Atunci când am plecat, inima mea, în proporție de nouăzeci la sută, a rămas “la tine” (tu știi asta, și știi de ce), cu lacrimi în ochi, cu emoție, dar în același timp încrezătoare, te-am părăsit. De atunci, ai fost, ești și vei fi mereu în gândul meu, clipă de clipă. Te port în toate rugăciunile mele și îmi doresc mereu să fiu, acolo, “la tine”.

Multă durere a fost în sufletul meu, dar mi-am zis “trebuie să rabd și să am credința că într-o zi totul va fi bine”. Și așa a fost. După 8 luni, inima mea era completă, mă simțeam împlinită, radiam de fericire, parcă întinerisem; eram alt om, dar gândul îmi era, oricum, “la tine”.

Patru ani nu am reușit să-ți văd fața, ochii mari și pătrunzători, să-ți aud plânsul, să-ți ating brațele și să-ți calc ograda. Dorul mă copleșea din ce în ce mai mult și, recunosc, îmi era frică și nu-mi puteam permite să risc, așa ca mi-am zis din nou: “trebuie să rezist”. Plângeam aproape în fiecare seara chiar dacă lângă mine aveam oameni dragi. De multe ori, plângeam pe ascuns. Îmi lipseai atunci, îmi lipsești și acum. Cu fiecare sărbătoare, simțeam cum mi se rupe sufletul căci nu pot fi acolo, “la tine”, unde, odinioară, mergeam  la hora satului, la biserică, și unde pregăteam bucate tradiționale, iar sărbătorile aveau miros de cozonaci și sarmale. Dar, într-o zi, toată tristețea s-a transformat în fericire, o eliberare (căci, într-adevăr, mă simțeam liberă). 

Am trăit 8 luni ca și cum ar fi fost 8 săptămâni: îmi făceam planuri și visam cu ochii deschiși; îmi imaginam ce o sa fac prima dată când o să te văd. În același timp, conștientizăm că te voi revedea, dar nu voi putea rămâne prea mult “la tine”. Când am călcat pământul românesc, am început să plâng. Și-am plâns, așa, o bună bucată de drum. Mă bucuram de orice detaliu, de orice vedeam. Totul mi se părea frumos. Căci așa cum e ea, cu multe lipsuri, în unele cazuri prea săraca, dar e a mea și sunt atât de mândră că sunt și eu fiica ta… Când te-am revăzut,  în sfârșit, radiam că acasă, din nou, acasă și te pot îmbrățișa cu inima, ROMÂNIA MEA DRAGĂ.

De atunci, au trecut aproximativ 18 ani, dar inima mea încă este acolo.

Și chiar dacă, de-a lungul următorilor ani, am avut posibilitatea de mai multe ori să ajung “la tine” - așa cum îmi place mie să spun -  să știi că nu voi conteni să te iubesc și să-ți mărturisesc “cât mi-e de dor de tine, ROMÂNIA MEA DRAGĂ”. 

Cu dragoste,