fbpx

SmartWorking la Talpa Raiului

De Andreea Ioana Ferenț

În dicționarul anului 2020 cuvintele “pandemie” și “smartworking” au ajuns în topul căutărilor, dar în același timp ne-au învățat să înțelegem, să acceptăm și să învățăm munca în mod diferit. 

În an de pandemie, la sfârșitul lunii mai, un eveniment trist din viața familiei mă obligă să conduc circa 2000 km pentru a reveni la rădăcini. Plecată de 13 ani din România, dar mai ales departe de viața de la țară, mă găsesc în izolare, pentru 14 zile, într-un sat pierdut în cele mai frumoase dealuri ale Neamțului. Sunt în casa bunicilor din partea mamei cu un PC și necesitatea de a mă prezenta la muncă, în smartworking, cât mai rapid.  

Într-o comună cu multe probleme de infrastructură (nu le mai enumăr), în trei zile am avut internet de mare viteză de la o firmă privată care a adus televiziunea prin cablu în sat. Posibilitatea de a lucra cu vedere spre trandafirul curgător, zmeura ce rotește și ulița ce duce divali, încântată de larma vrăbiuțelor și de cântecul cucilor din teiul din poarta vecinilor, toate mă întorc la cea mai frumoasă copilărie petrecută în aceste locuri. 

Cucul cântă, te-asurzește, 

Vrabia ouăle clocește.

Problemele de conexiune au persistat pe toată perioada șederii mele, dar au fost cauzate de (ne)îmbunătățirea rețelei electrice și de un semnal scăzut. 

Zilele de muncă de acasă au fost însoțite și parfumate de minunăția bunicii de pe dulapul din colț „florile de ceară” lacrima Maicii Domnului și de crinii Sfântului Anton de Padova din curte.

Nu știu cum era sau este pe la voi, dar la bunica în ograda, cloșca cu puii mici are dreptul la plimbare pe oriunde dorește. De câteva ori pe zi făcea turul gospodăriei și trecea prin fața bucătăriei pentru a primi porția de brânză sau alte bunătăți. Uite așa aveam ocazia să îi văd cum cresc sau cum stau la soare la un #puidesomn.

Cu pui şi cu ouă şi cu cloşcă grasă nu poţi fi.

Viața la țară este dictată de rânduiala timpului și a pământului. Așa că: 

Vara-i strângătoare, iarna-i mâncătoare.

#Viațalațară episodul #cireseledindeal versus #glorie

Trebuie să precizez că la noi în familie dragostea pentru cireșele amare (cu derivatele dulceață, sirop, lichior) este împărțită între cele negre (din parte mamei) și cele albe (tata).

Pe înserat, a doua zi de Sân Petru, după cele 8 ore de „monitor”, înarmată cu scară, găleată și apă merg la cules de cireșe (amare) în deal la Gogu. Cocoțată în copac aud telefonul că deranjează armonia minunată a dealului, dar trebuie să termin de cules și nu mă sinchisesc să cobor. Treaba terminată iau telefonul și văd că aveam apelul pierdut de la o prietenă crescută într-un sat (de ceangăi) din Bacău. Îmi răspunde și dau pe video. Cu scara pe umăr și telefonul în mână,  găleata în mâna cealaltă și căștile în ureche, încercam să nu fac daune în floarea-soarelui dată în arendă. Vorbeam noi despre minunăția dealurilor neamțului când deodată îi spun: 

  • Shhh, se aude o glorie! 

Din partea cealaltă aud un râs copios. Știind că am obiceiuri să folosesc cuvinte mai  „delicate” o întreb mirată: 

  • Ce am mai spus acum? 
  • Păi nu se spune glorie… 
  • Treierătoare?
  • Mai merge. Poți spune combină. Glorie spunea bunica de asta știu.
  • Știi, ieri preotul la biserică a spus că el stă în Talpa Raiului, deci, pot spune liniștită glorie! (localitatea bunicilor se numește Talpa).

Update (după ce am povestit altor amici mi-au spus că se spune așa pentru că): “Gloria” a fost prima marcă/denumire de treierătoare/combină/batoză folosită pe vremurile comuniste.

#Viațalațară episodul #leică #sâtișcă

Darurile primite din fructele copacilor și arbuștilor trebuiesc menținute în sticluțe frumos îngrijite. Vorbeam la telefon cu aceeași prietenă și la clasica întrebare „Ce faci?” eu îi spun: 

  • Mă chinui cu o leică (care avea și sâtișcă).
  • Ce e aia leică?
  • Mmm… nu îmi vine cuvântul în română. Îți spun în italiană. Imbuto (a stat câțiva ani în Italia, îmi imaginez că înțelege). 
  • Nu îmi spune nimic.
  • Transfer siropul dintr-un borcan mai mare într-o sticlă. 
  • Pâlnie!!! 
  • Da, da. Am uitat că așa i se mai spune. Mă chinui cu o pâlnie.

A face gâtul leică și pântecele balercă.

#NuOriceRândunicăERândunică #sor 

Societatea ornitologică din România, după aplicația #uitebarza (pentru cei care locuiți în România vă invit să o descărcați și să o folosiți), încearcă să monitorizeze numărul de cuiburi de rândunică și/sau lăstun de casă. 

Curtea bunicilor este una relativ generoasă cu animalele. Până acum câțiva ani găseai vacă, vițel, cal și alte păsări. În șura unde stătea vaca, de când eram mică și îmi petreceam vacanțele de vară, eram fascinată de strigătul puilor de rândunică care se întreceau cu vițelul când voia să ia cina de la  mama lui. La începutul vacanței, îi vedeam așezați în jurul cuibului cu ciocul lor deschis până în tavan și mama rândunică care intra/ieșea cu viteza luminii. 

După ce m-am documentat despre diferența dintre rândunică și lăstun de casă, am stat la pândă, în curte, cu capul în sus spre fire sau acoperișuri, să fiu sigură că este o rândunică și chiar am încercat să-i ascult ‘glasul’ și să o fotografiez. Am făcut recensământul cuiburilor din curte și am urmărit pașii din chestionar pentru a contribui la numărătoare. Vă invit să participați și voi. Aici mai multe detalii: https://www.sor.ro/nu-orice-randunica-e-randunica/

Cu o rândunică, nu se face primăvară.

Vă spun doar #Haiacasăînvacanță! Gustul parfumat de căpșune, zmeură, cireșe, curcudele (adică corcodușe) și multe altele sunt benefice și sufletului nu doar corpului.

Fie pâinea cât de bună, nu-i bună-n țară străină. Fie pâinea cât de proastă, tot se cheamă țara noastră.