fbpx

Ultima îmbrățișare

de Andreea Nechifor

Cât de grea e despărțirea,
Dintre un om, o casă și un câine?
Cât de grea este tăcerea,
După ce aud „ai grijă de tine!”

Încep să tremur și inima, arzând
De dor și lacrimi, îmi tot spune:
„M-am săturat! Cât să mai duc?

Frica de a nu-i mai vedea tot crește
Profit cât pot de împrejurare,
Dar mintea imediat mi se golește:
Sper…să nu fie ultima îmbrățișare!

În timp ce pășesc spre Viitor,
Înțeleg că timpul nu mi-a ajuns deloc.
Cu gândul zbor și iară zbor
Iar Prezentul mă așteaptă, stă pe loc.

El strigă la mine neîncetat
Și construiește un zid între mine și Trecut
Dar eu îl dărâm, nu pot să scap
De frici și gânduri ce demult s-au născut.

Of, ce mult aș vrea,
Să-mi mai trăiesc o singură dată Copilăria
în care nu era loc de „ieri” sau de „mâine”
Ci doar de joacă
Și îmbrățișarea era mai dulce…

Acum, e grea și înecăcioasă
Și mă desparte de un drum lung și de „acasă”.
Speranța îmi șoptește cu tristețe mare:
” Of, să nu fie ultima îmbrățișare!”